Despre cum văd eu viaţa.

Majoritatea lucrurilor spuse despre viaţă sunt clişeice şi eludează materiale cu tente mizantropice. Desigur că acţiunea de a vorbi despre viaţă, despre capacitatea de ordin interior, exterior şi fundamental necesită conştiinţa schimbării si ieşirii din raţional către iraţional. Ca un fapt paralel,  informaţia cu adevărat valoroasă nu există decât în împrejurări iraţionale şi apare în momentul când aşteptările au coborât sub pragul raţional al propriei simţiri. În momentul când punem mâna pe ea, avem dreptul doar să o conştientizăm deoarece se pierde printr-un caracter efemer într-o ceaţă groasă citadină. Deoarece clădirile din ce în ce mai înalte încep să suprime irationalul şi să ne înlăture expresivitatea, efemeritatea începe să devină de sine stătătoare … trecătoare şi informaţia care acum se consideră menită să altereze viziuni şi materiale cognitive se aşterne irecuperabil pe hârtie sporind astfel rutina ritmului morţii culturale.

Nu concep cuvinte despre viaţă, despre început şi continuare alături de sfârşitul începutului fără dorinţe de singurătate, imaterialism şi descatuşare de toate sforile sufocante ale realităţii în acelaşi fel cum nu concep viaţă fără moarte şi moartea fără suferinţa trăiri.

Astfel ce reprezintă viaţa? Pentru unii, o desfăşurare ce pune monopol pe realitate şi îşi menţine cursul străin de derivaţii sau trascendenţe optime pentru o descătuşare ireală; dar pentru alţii viaţa reprezintă un mod, o cauză, un efect sau doar un ecou din altă lume ce devine precursor al morţii. Pentru că moartea are aceleaşi definiţii ca viaţa dar se anulează reciproc. Se poate conştientiza printr-o axiomă că atunci când ne naştem de fapt murim şi când murim renaştem. Situaţia asta antiteică şi depravată îmi sfărâmă simţurile. Dacă viaţa ar fi fost presărată cu beatitudini nemăsurate şi fecunde atunci moartea ar veni ca o sucombare a fericirii şi o sumă de suferinţe şi agonii nemărginite. Atâta timp cât contrariul pluteşte printre noi, printre cadavrele străzii şi parfumul aromat al cancerului, de ce nu ne dorim moarte? Moartea se naşte o dată cu fizicul şi devine fecundă în momentul că viaţa ne oferă o pseudobucurie formându-se o bifurcaţie ce poate definitiva linia dintre viaţa şi moarte. Astfel, pot afirma ad interim printr-o stare trecătoare a fericirii banale că viaţa este un atelier în care ne definitivăm visele şi dorinţele, ne lăsăm biciuite zâmbetele şi pornim într-o aventură fără de sfârşit ce se sfârşeşte printr-o sluţenie adecvată a societăţii de astăzi. Desigur că “viaţă” este mult spus. Ce trăim este o versiune alterată a conceptului de “viaţă”. După ce trecem pragul materialităţii şi ne afundăm în spuma morţii, hăul fără de fund ne aşteaptă să ne aşterne pe umeri conceptul de viaţă, presărat cu false ipocrizii, râsete cu lacrimi şi crime cu folos. Lumea reprezintă un burete şi viaţa, marea de sânge din care noi materializăm suferinţele. Conceptul veridic ce a străpuns lumea ca o ţintă de când tolba de săgeţi a creştinismului încă se cosea, spune că deşi după Moarte ai dreptul să te transpui în faţa unei răscruci ce-ţi arată două imagini fictive a binelui şi a răului, fapt ce surclasează imaginea Morţii fizice, aceea a cadavrului mâncat de viermi, Moartea totuşi reprezintă un sfârşit. Desigur că totul s-a denaturat şi în prezent conceptul de sucombare are definiţii cuprinse de solitudine, frică şi agăţarea nesfârşită şi nelipsită de material. Sufletul depravat nu-mi permite să condamn nici unul dintre celelalte irealităţi interconectate dar mă lasă să le dau dreptate în privinţa singurătăţii. Atunci când finititudinea uneltelor se răcesc şi ni se prezintă alegerea de a sucomba, atunci singurătatea ia amploare şi puterile ni se intensifică.

Venim singuri, plecăm singuri.

Astfel pot afirma că suntem cu adevărat puternici când ne naştem şi când ne oprim din viaţă pentru că parcursul anormal al Timpului ne obligă să fim robii convenţiilor sociale şi a iubirii.

În concluzie transmit prin ars poetica un avertisment. Revelaţia vieţii si conştientizarea faptului că viaţa este precursoare morţii vine doar din două planuri care se aştern cronologic şi din punctul de vedere al importanţei. Cultura provine din agăţarea nesperată de perspective nemăsurabile ce dau lumii feţe ipotetice mărind astfel intensitatea capacităţii noastre de a asimila era actuală. Prin cultură ne punem întrebari şi întrebările provoacă îndoială. Îndoiala vieţii. Îndoiala faţă de noi. Astfel conştiinţa inexistenţei noastre se măreşte până la cote inimaginabile dezvăluind astfel din ceaţa densă a oraşului plin de cadavre şi miros parfumat dar puţin înţepător al cancerului, atelierul infinit al vieţii.

Hău adânc cuprins de cutremure aritmice
Bătăi adânci, pe masă codice, în cer animalice.
Zguduită conştiinţă de gânduri deşarte,
Privind pereţii convulsionaţi urlând departe.
Miresme înflorate, de Moarte adunate strânse toate
Într-o palmă şi aruncate în corpul meu provocând
… şoapte aparte rămase doar micisme aride uscând tot şi toate.
Uscate membre umbrind pământul
Forme naturale din glie crescute,
Plămădind metamorfoze deşertând văzduhul.
Fecundează, în hăul ascuns, suferinţe conservate
Presând prin sedimentare asupra unei minţi drogate.
Aruncând ca o manta vorbe aflate-n vanitate
Pierzând doar lucrul ce te desparte
Fericire, moarte-n miez de noapte.
Supus regurgitării emoţionale,
Îngenunchiez în faţa cuvintelor osanale
Provocându-mi cele trei morţi,
Raţiune, Suflet, Apetenţă …
… jubilări agonale.

Despre acte nevazute. Despre cronofagie.

Suntem rupturi din ipocrizia fundamentală, activând astfel o continuă dezvoltare de o intensitate oscilantă deoarece fiecare ruptură evoluează şi devin fundamente la nivel interior, cu o autonomie personală fără niciun discernământ. Fiind singurul animal ce deţine o vagă noţiune despre conştientizarea timpului, omul este singurul care îl manipulează, îl dezaxează şi îl pune pe sârma infinită a consumului. Afirmăm cu un patos inimaginabil că libertatea este o noţiune liberă, că nu suntem ascunşi sub mantaua protectoare şi dezolantă a Timpului şi putem acţiona fără nicio influenţă de ordin intern sau extern. Pot spune că omul este singura făptură ce foloseşte drept combustibil aerul care este îngrădit de Timp. Cel ce spune că deţine o pseudolibertate deoarece nu este atins de ramurile societăţii, uită de Timp şi dacă uiţi de el, el uită de tine. Dorinţele astfel devin mărginite de Cronos, zeul ce deţine fără nicio îndoială puterea absolută asupra individului şi aferent asupra societăţii. Le ridică în înaltul cerului, le manipulează şi le sfărâmă sub tălpile groase. Nu putem niciodată afirma că „avem Timp” pentru că Timpul nu îl avem, ci el te are pe tine, te ţine în suspans pe marginile lumii şi nu te lasă să te implici într-un proces de ascensiune, indiferent de natura acestuia.
Astfel prin indiferenţa ucigătoare şi naivitatea ca semnătură şi element fundamental al umanităţii, ne avântăm orbi şi în loc să prezervăm Timpul prin eliminarea activităţilor futile, intrăm într-un proces latent de cronofagie şi consumăm Timpul, construind astfel o situaţie antiteică în care deşi Timpul se lasă consumat, vicisitudinile vor fi simţite doar de noi. A devenit o dorinţă nestăpânită să procrastinăm prin cronofagie, evitând lucrul cel mai important … viaţa; şi deşi viaţa este precursoarea morţii şi moartea devine precursoarea vieţii, există un lanţ oscilant neîntreruptibil de ere în care cronofagia va deveni element neutru dar nelipsit în cazul în care omenirea îşi va cunoaşte viitorul. Şi ştim că omenirea a metamorfozat din flacără într-un jăratec agonal ce va deveni în final doar cenuşă.

Vă repet şi sper că ecourile se vor auzi mult timp. Nu am avut Timp, nu avem Timp şi nici nu vom avea pentru ca suntem sub stăpânirea lui şi ostilitatea acestuia ne anuţă faptul că prin cronofagie am intrat într-un proces de autodistrugere pe care eu îl consider fascinant.

 

Foto: Salvador Dali

Zgomot şi in(finitate)

Există momente în perioadele pe care le aştern cu consimţământul general valabil al propriei conştiinţe, când zgomotul devine ca o anulare a existenţei, momente de înfrânare inumană ce-mi provoacă ruptura pe care nu o doresc, dar devine încă un sediment impropriu al solitudinii. Astfel  infinitatea exterioară şi finitudinea interioară a faptelor noastre, devin răspunsuri ipotetice ale setei de cunoaştere. Deoarece străbatem hotare sufleteşti pline de lacrimi şi reprezentăm un tot unitar al propriilor vicisitudini, un exemplu nedorit al naturii, suntem aşezaţi cu forţa în faţa alegerilor cu dublu-răspuns, o bifurcaţie exhaustivă a jăratecului ce arde încontinuu în noi. Alegerile provoacă îndoială şi îndoiala provoacă răscrucea ce sfâşie simţământul general al beatitudinii. Astfel, de ce recurgem la alegeri care ne surpă fericirea? Cele două alegeri reprezintă infinităţile exterioare ale noastre, cu supoziţia că noi ne oglindim în propriile probleme, acţiuni şi cugetări simpliste. Infinitatea produce paralelism neîntreruptibil, cele două soluţii neputând fi contopite niciodată. Aceasta este societatea bolnavă care ne îngrădeşte către două soluţii, înnoind trecutul, obligând o razie exhaustivă a propriilor gânduri forţând astfel uitarea zilelor în care modul nu exista, ci doar solutia; vremurile când nu încercam să fim, deoarece paradigma socială nu ne obliga să ne găsim un rost cel puţin cultural, ci pur şi simplu … eram. Astfel utopia prezentă forţează prezenţa unor două alegeri, moartea ca salvare şi trăirea ca moarte. Tot ceea ce există şi poate fi văzut şi gândit sub o formă autonomă a unui grup compact de fiinţe, are un catalizator fundamental ce stăpâneşte toate reverberaţiile aferente; astfel toate bolile lumii pe care propria conştiinţă le consideră negative s-au născut din zgomot, o anulare spirituală şi fecundă a tot ceea ce stă sub eticheta de “cultură” şi “gândire exterioară”. Zgomotul a evoluat odată cu societatea şi a înflorit odată cu futilitătile aferente, învăţăturile principale ale erei informaţiei. Totul se disipă sub puterea  zgomotului, discuţiile se sting ca o lumânare în faţa unei pale bolnave de vânt, cărţile se buşesc ascunse şi pline de praf şi gândirea este supusă unui cancer latent. Există momente când zgomotul se oglindeşte în mine şi eu îmi arunc gândurile asupra lui, dezvoltând o balanţa antiteică pline de ecouri ce sper că vor dăinui în timp.

Zgomotul nu poate fi anulat, ci poate fi supus unui proces al rutinii distrugându-l astfel prin obişnuinţă.

Oameni şi umanitate

Deşi mă aventurez în a afirma o ipoteză ce-mi vizează propria fiinţă, tot ce reprezintă inuman surclasează umanitatea bolnavă de astăzi. În zgomotul citadin, convenţiile sociale prind viaţă şi se răspândesc, schimbând caracterul care cu mult timp în urmă nu cunoştea sensul de ură, trufie şi dispreţ. Dorinţa se transformă în compromis şi compromisul într-o acţiune necugetată dătătoare de suferinţe. Astfel, am ajuns să ne înlăturăm vârful efemer de conştientizare a propriei conştiinte şi să ne concentrăm pe acţiuni futile ce conturează nevoi fiziologice neînsemnate. Ne-am separat de Sufletul Lumii şi printr-o infatuare crasă am compus un proces îndelungat de independentizare care ne-a osândit unei vieţi lipsite de expresivitate. Am ajuns să extrapolăm statutul de “om” şi să ne afundăm într-o nemernicie inumană. Singurătatea a devenit o cauză a inumanităţii deoarece nu-ţi mai poţi oglindi desăvârşirile printr-o convenţie socială, ci preferăm să activăm solitar şi să valorificăm expresivitatea şi lirismul ce moralitatea generală afirmă că se pot dobândi la o intensitate paroxistică doar în faţa morţii şi a deznădejdii. Deşi condamn umanitatea pentru auto-osândirea de care a dat dovadă, simpatizez cu tendinţele ei sinucigaşe deoarece mi-a oferit singura stăpânire şi ideologie inumană … singurătatea.

Foto: Kevin Carter

Pasărea roşcată…

O clipă survolată de frânturi cognitive

Viaţă cuprinsă de afinităţi introspective

Sucombăm cuprinşi de vicisitudini fictive

Având în vedere doar părţile negative.

Creaţie ruptă din coastă repetitivă

Produse finite, duplicitate retrospectivă

Legătură avidă de Istoria trecută

Metamorfoză de gânduri în realitate satisfăcută.

Planăm orbi printre gemeni în infinitate

Luminând căi de acces cuprinse de şoapte

… şi moarte prin fapte evitând diferitul în plină noapte.

Carnea aşezată pe sicriul cel de piatră,

Linişte izvorâtă din absenţa dorinţelor din soartă

Gălbuie rezonanţă cognitivă revărsată,

Înecând căpătâiului sicriului de piatră.

Scânteie plămădite din minţi odihnite

Luminând lumile menite să cunoască

Diferitul, ruptură din coasta sufletească

Asemănarea fericirii nechibzuite.

Cerul negru în depărtare subit cuprins de fum,

Scânteie prescrise să conceapă, solitudine în foc,

Razie exhaustivă văzută doar în lipsă de parfum

Sucombare completă de rutină, aflată-n echivoc.

Deznădejde şi lacrimi fierbinţi, rămân absente-n ceaţă

Solitudinea-i aerul şi moartea este viaţă.

Venind din urmă, sporind gândul intrinsec

Gălbuiele însufleţiri, lumini lipsite de eşec

Perpetuând din urmă, ramăşiţele rămase

Fecundă fericire, sfărâmând în drum doar oase.

Părinţii fondatori, doar suflete-n furtună

Lipsiţi de carne în scorbura de piatră

Scurgând continuu nisipul cel din dună

Lumea cea din jur – o argintată cunună.

Necesitate ieşită din arşiţa agonală,

Ca o pasăre roşcată renaştem din esenţă

Lipsiţi complet de experienţă personală

De gânduri gemene afundate-n absenţă.

Prefaţă

Scriu pentru că ideea nu merită să fie risipită până nu-şi găseşte locul în propria Istorie. Atâta timp cât efemeritatea cuvântului îi dă nemăsurata valoare, acesta se pierde în Sufletul Lumii dar rămâne în sufletul meu. Scriu pentru că încerc să comunic cu Vântul, Soarele şi Nisipul; elemente ce, însumate, formează sufletul plin de cancer şi bolnav al Lumii. Deoarece cancerul se poate trata cu delta 9 tetrahydrocannabinol, consider că şi cuvântul reprezintă un element psihoactiv care poate trata boala rigidităţii şi poate înflori gri-ul spălăcit ce a devenit culoarea internaţională a expresivităţii.

Când călcaţi trotuarele pline de ciment, evitaţi smocurile de iarbă ce răsar infatuate azonal. Evitaţi-le. Ele reprezintă salvarea.

Vă rog să mă judecaţi şi să mă alungaţi pentru că singurătatea dă putere.